Tu cum înoți?

În 1989, după ce am terminat liceul, nu am reușit să intru la ASE. Îmi aduc aminte ca ieri cât de imposibil mi se părea să învăț economia politică. Acolo era vorba de antrenarea minții, să poți memora sute de definiții, cuvânt cu cuvânt despre niște termeni abstracți, care nu însemnau absolut nimic pentru mine. După ce s-au afișat rezultatele și am văzut că nu reușisem să obțin o notă bună la economie, am avut senzația că lumea mea se oprește în loc. Nu mai aveam aer să respir, nu mai vedeam nicio perspectivă, deja eram într-un blocaj total.

Eram pur și simplu devastată. M-am uitat atunci în jurul meu și dintr-o dată am văzut numai chipurile fericite ale celor care luaseră examenul de admitere. Nu mai vedeam fețele împietrite ale celor care nu reușiseră, la fel ca și mine. Și atunci, în acel moment, mi-am jurat că fix peste un an, pe chipul meu se va citi aceeași fericire. Din acel moment, m-am lăsat ghidată de acea imagine și parcă totul a trecut mult mai ușor în acel an de pregătire care a urmat. Chiar dacă nu aveam nicio susținere de la cei din jur care nu credeau că voi reuși să intru la facultate și că e o pierdere de vreme să mai învăț. Și am reușit să am pe chip aceeași expresie de fericire în anul următor când am fost admisă la facultate.

În acel an, în care mă pregăteam să dau din nou la facultate, m-am angajat la Monetaria Statului. O clădire din 1935, foarte frumoasă însă extrem de periculoasă, cu pereți care de abia se mai țineau. La propriu. Și asta am experimentat noi, cei care lucram atunci acolo unde, în luna mai a anului 1990, a avut loc un cutremur extrem de puternic.

Instinctul de apărare a funcționat imediat pentru 20-30 de colegi care s-au înghesuit sub pragul ușii din biroul unde lucram. Eu, împreună cu altă colegă, am ales să rămânem la locul nostru și să râdem. Panica era atât de mare însă noi două nu ne puteam opri din râs. De ce? Uitându-ne la colegii noștri care erau împietriți de frică sub o grindă care nu ii cuprindea pe toți si care de altfel se și deplasa cu tot cu tavan, se desprindea efectiv peretele de tavan și revenea într-o clipă înapoi. Și mișcarea asta s-a tot repetat pe toată durata cutremurului.

Atunci am realizat că putem muri cu toții, însă, instinctual, am ales să mor râzând și nu împietrită de frică. Bineînțeles că ne-am luat-o rău de la colegi după ce s-a terminat cutremurul, însă pentru mine atunci a fost o revelație a modului în care reacționez în condiții critice și de presiune maximă. Diferit față de marea majoritate. Și asta m-a ajutat de foarte multe ori în viață. Și mă ajută și acum.

Am avut de-a lungul vieții câteva provocări similare și de fiecare dată, am reacționat într-un mod diferit față de cum făcea marea majoritate a celor din jurul meu. A fost bine? A fost rău? Cine poate judeca acest lucru?  Pentru mine, cu siguranță a funcționat această reacție instinctivă pe care am avut-o de fiecare dată, să înot împotriva curentului, să reacționez cu totul diferit față de cum se așteptau cei din jurul meu să o fac.

Tu cum alegi să procedezi? Să înoți împotriva curentului sau să te lași dus de curent ca marea majoritate?

 #riseyourvibe

#daretodream

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Distribuie articolul

Share on facebook
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Citește mai mult

Urmărește-mă pe social media

%d blogeri au apreciat: