Cutiuța fermecată

Ce ar fi dacă ai avea o cutiuță fermecată în care ai găsi tot timpul câte ceva care să te ajute atunci când îți este greu?

Copilă fiind, am primit o cutiuță fermecată în care îmi țineam niște pietricele adunate de pe miri unde.

O pietricică de când m-am dus dimineața la grădiniță și nu m-am mai întors seara acasă, tata crezând că era grădiniță cu program săptămânal. Nu era. Era una cu program normal unde trebuia să alegi tipul programului. Marea majoritate a copiilor erau luați acasă pe la prânz și aceștia păreau a fi cei mai fericiți. Unii chiar ne făceau în ciudă, nouă celor care rămâneam în continuare acolo. Venea apoi rândul celorlați, cei care erau luați la 4-5 după-amiază. Erau ceva mai triști, însă tot se mai vedea pe fața lor o umbră de  fericire că erau luați acasă. Apoi mai erau cei care știau că vor fi luați la o săptămână. Măcar ei se consolau cu gândul ăsta. Și mai eram eu, singura abandonată, care nu știam ce se întâmplă cu mine. Într-un final, a venit tata și m-a luat, îl căutaseră de la grădiniță și i-au spus că eu eram la programul obișnuit.

Atunci, în drum spre casă, am găsit o pietricică pe care am luat-o cu mine. Am numit-o “pietricica speranței”.

Pentru că știam de atunci că va veni mereu după mine și nu mă va abandona. Este și acum lângă mine chiar dacă sunt mai bine de 7 ani de când a plecat dintre noi.

A doua pietricică am pus-o în cutiuță când am terminat școala generală. Eram în biroul dirigintei împreună cu tata. Imi aduc aminte vag cum îi spunea tatei că sunt fată bună, dar nu credea că voi reuși să intru la vreun liceu mai bun. Nu au rămas vorbele în amintirea mea cât mimica feței, modul în care își modela vocea când spunea asta. Parcă se simțea plăcere, superioritate, se simțea că era mai presus de noi, de tot, de parcă le-ar fi știut deja pe toate. Tata, care oricum nu prea se ocupa de educația mea, dar care era atat de mândru de mine, s-a ridicat brusc în picioare, m-a luat de mână și i-a spus dirigintei că o să vadă ea că voi reuși. Și am reușit!

Atunci, am pus în cutiuță “pietricica încrederii”. Când am realizat că trebuie să ai incredere in tine si ce poți realiza, să nu lași vorbele altora să îți acapereze gândurile și sa iți modeleze viața.

A urmat “pietricica curajului”. Pietricica asta are o poveste mai lungă, pe care probabil o voi spune altă dată pentru că merită din plin să îi spun povestea. Insă nu acum. Nu i-a venit timpul. Nu incă. A fost luată din pădure, când am finalizat cei 1000 de km cu bicicleta pe care nu credeam că voi fi în stare să îi parcurg într-un an, așa cum îmi propusesem.

A urmat mai apoi“pietricica perseverenței”. Atunci când am continuat să cred în ideea mea chiar dacă cei din jurul meu nu credeau. Și mai puneau și piedici. De tot felul. Dar mai ales piedici prin vorbe. Astea sunt cele mai mari. Le știi și tu, nu-i așa? Nu le vezi, însă le auzi tot timpul în capul tău, te și miri de unde apar câteodată. Culmea e că ajungi să crezi că sunt propriile tale gânduri. Câteodată, poate chiar de cele mai multe ori, renunți. Pentru că îți este frică să ieși din zona ta de confort. Pentru că te minți singur spunându-ți că mai ai timp. La un moment dat, realizezi că de fapt nu mai ai timp, că te-ai irosit cumva pe drumul tău, că nu ai făcut tot ce ai fi putut de fapt să faci. Și dacă nu îți iese, cel puțin te uiți în urmă și îți spui că nu ai ce să regreți, pentru că ai încercat.

De curând, când deja în cutiuța mea nu prea mai era loc, am adăugat “pietricica vulnerabilității”. Când am început să îmi dau jos măștile pe care le adunasem în ani de corporație, când m-am expus, când am început să îi las pe ceilalți să mă vadă așa cum sunt. Cu temerile mele, cu neliniștile mele, cu poveștile mele, cu speranțele și ideile mele. Pentru că atunci am realizat că nu mai am nimic de pierdut. Pentru că atunci când nu mai ai nimic de pierdut, te simți într-adevăr liber. Și vei avea doar de câștigat.

Mă gândesc acum, care a fost cea mai frumoasă pietricică? Speranța, încrederea, curajul, perseverența sau vulnerabilitatea? Fiecare în parte și toate împreună!

 Degeaba ai speranță dacă nu perseverezi. Degeaba perseverezi dacă îți pierzi curajul de a merge mai departe. Degeaba ai curaj dacă nu te expui și nu ești vulnerabil. Și degeaba ești vulnerabil dacă îți pierzi încrederea în tine si ii lasi pe alții să îti ghideze viitorul si menirea ta în această lume.

Tu ce găsești în cutiuța ta fermecată?

#riseyourvibe

#daretodream

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Distribuie articolul

Share on facebook
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Citește mai mult

Urmărește-mă pe social media

%d blogeri au apreciat: