Bucata‌ ‌mea‌ ‌de‌ ‌plastilină‌ ‌

“Mamă! De multe ori simțeam că te urăsc! Veneai seara atât de târziu acasă. Mereu obosită, niciodată nu aveai timp de noi. Vorbeai cu noi însă nu erai prezentă. Tu credeai că ești acolo, însă nu erai. Da, este adevărat, nu ne-a lipsit niciodată nimic însă aveam nevoie din când în când de tine. Realizezi că am crescut mari și în curând plecăm din țară?”

Cuvinte care DOR, nu-i așa? Eu veneam mereu acasă seară târziu și îi vedeam pe cei trei copii ai noștri că au lecțiile făcute, că au mâncat, totul părea ok. Mă gândeam chiar: “Ce tare sunt! Ce copii independenți am crescut! Nici măcar nu au nevoie de mine”.

Până când am m-am trezit într-o seară că au trecut pe lângă mine și eu nici măcar nu am realizat.

Mâncam, de multe ori singură, și citeam e-mailurile primite în ultima jumătate de oră de când plecasem de la birou. Am încercat de-a lungul timpului să corectez asta, în ședințele de coaching pe care le-am urmat. Îmi ieșea pentru o perioadă. Apoi, după ceva vreme, revenea din nou nevoia să simt acel obiect – telefonul – în mâna mea. Simțeam de fapt că dețin controlul. Și că îl voi pierde dacă nu mai fac așa.

Cât de fals și cât de departe de adevăr! Pot spune asta acum, după ce am auzit acele cuvinte care DOR.

Durerea resimțită a fost atât de puternică încât am realizat că trebuie să fac ceva să mă reconectez la viața mea, la viața familiei mele, la prezentul meu de acum și de aici. La bucata mea de plastilină, așa cum spunea coach-ul meu: “Gabi, totul e în mâinile tale, ca o bucată de plastilină! Depinde de tine ce formă dai bucății de plastilină din viața ta.

Iar eu îi răspundeam: “Dar bucata asta de plastilină este atât de uscată, nu mai știu cum să o modelez!”

Oare ce era de făcut când eu în ultimii 18 ani nu știam decât un singur lucru? Să mă dedic în totalitate profesiei mele, activității mele? Cu cât rezolvam ceva, cu atât descopeream alte și alte lucruri care trebuiau rezolvate. Și ce să vezi? Cu cât rezolvam mai multe dintre ele, cu atât veneau și mai multe, presiunea era din ce în ce mai mare. Și aprecierea era parcă din ce în ce mai puțină. Deja devenise obișnuință ca eu și echipa mea să rezolvăm  sarcini fără să ne plângem. Fără să cerem resurse, fără să spunem NU, fără să spunem MAI TÂRZIU, fără să spunem NU SE POATE.

Realitatea a venit însă brusc peste mine într-o zi când am auzit aceste cuvinte: “Mamă! De multe ori simțeam că te urăsc!”

Și atunci, în acel moment mi-am dat seama că știu ce vreau să fac. Știam deja de acum 5 ani însă nu am avut suficient curaj. Nici acum nu am. Însă acum simt că este încă acolo, în mine, simt cum se chinuie să iasă la suprafață și să mă provoace. Dacă a rezistat atâta timp, înseamnă că trebuie să îi dau o șansă.  Am ascuns bine gândul asta, îl mai lăsam câteodată să iasă la suprafață, când mă simțeam mai vulnerabilă și îmi dădeam voie să visez. Dar adormeam repede. Că eram prea obosită. Și a două zi aveam atâtea și atâtea de rezolvat.

În urmă cu 5 ani mă uitam în jurul meu și vedeam oameni care au pasiuni, care se expun public, care se lasă priviți, care sunt vulnerabili, care cad, și apoi se ridică și merg mai departe că și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Realitatea cruntă m-a lovit atunci când am realizat că eu nu aveam nicio pasiune. Și mă chinuiam să găsesc ceva, cât de mic – însă perfecționismul din mine spunea – nuuuu, ăsta nu e hobby, nu are cum să fie asta. Mai caută, mai scotocește în mintea ta și vezi ce ți-ar plăcea să faci. Caută acel ceva care nu te va lăsa să dormi, caută acel ceva care te va provoca mereu, caută acel ceva care va scoate ce este mai bun în tine. Și când îl găsesti, întreabă-te: “DE CE”?

DE CE vrei să faci asta?

Atunci a apărut… întâi ca un miros suav de fân proaspăt cosit, după aceea am auzit păsările care ciripeau în jurul meu, simțeam atingerea ușoară a vântului de primăvară care mă învăluia ușor și îmi șoptea să fiu acolo, prezentă, să deschid ochii și să văd. Și am văzut! Nu îmi venea să cred, totul părea atât de aievea. În fața mea, printre prunii plini de flori, am văzut cum se ridică o clădire albă, cu geamuri mari, extrem de luminoasă. Iar eu eram în pragul acelei clădiri, înconjurată de câțiva oameni nerăbdători să ne aventurăm împreună. Nu am mai văzut atunci urmarea, însă mi-am imaginat-o de multe ori și am început să o modelez. La început timid, după ceva vreme, acaparase mult din gândurile mele, cu planuri puse pe hârtie, cu deadline-uri ambițioase, cu gânduri motivaționale, cu acțiuni concrete care au dus la dezvoltarea mea. Care m-au dus și în afara profesiei mele. Am urmat un curs de certificare în nutriție, după unul de certificare în coaching, acum  unul de certificare în mindfulness și altul de descoperire a minunățiilor din spatele bucătăriei vegetariene. Și am realizat care este DE CE-ul meu. Pentru că acei oameni care mă înconjurau, zâmbeau și apreciau ce urmează să fac pentru ei. Pentru că ei mă așteaptă ca eu sa fiu pregătită să le ofer din tot ce am învățat.

Și pentru mine, zâmbetul lor este de ajuns de puternic să mă determine să merg mai departe.

Iar acesta este doar începutul aventurii mele pe care vreau să o trăiesc în perioada următoare, care nu știu unde mă va duce și ce îmi va oferi, însă deja simt că sunt pe drumul cel bun, pentru că încep să fiu prezentă în viața mea și în viața celor din familia mea iar bucata mea de plastilină parcă nu mai este atât de uscată și a început să se lase modelată de mâinile mele.

Tu ce formă dai bucății de plastilină din viața ta?

#riseyourvibe

#daretodream

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Distribuie articolul

Share on facebook
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Citește mai mult

Urmărește-mă pe social media

%d blogeri au apreciat: